Nichita Stănescu

MEDITAŢIE DE SEARĂ

Vîntul a-nceput deodată
şi copacii au rămas suspendaţi.
M-am oprit. Şi-mi deschei cămaşa,
privind cerul nopţii,
cu gestul soldatului grec
după Salamina.
Dac-aş face un salt, aş pluti în aer.
Îmi plimb numai privirea
pe cerul nopţii...
Cîndva voi şti mai mult despre el.
Şirul de bărbaţi care vor purta numele meu
se termină undeva, dincolo de stele.
Întind mîna şi ating trunchiul copacului.
Ne surîdem aşa, ca şi cum
ne-am spune unul altuia
că-ntr-adevăr trăim
şi nu vom muri definitiv,
niciodată.



EVENING MEDITATION

The wind suddenly began to blow
and the trees have remained suspended.
I stopped. And unbutton my shirt,
looking at the night sky
with the Greek soldier's gesture
after Salaminas.
If I should jump, I should soar in the air.
I only move my eyes
on the night sky...
Once I will know more about it.
The row of men who wear my name
ends somewhere beyound the stars.
I reach my hand and touch the trunk of the tree.
We smile as
we should tell each other
that we are actually living
and we shall not definitely die
ever.