Magda Isanos

MURIM...CA MÎINE

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare...

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt - şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zîmbim,
noi, care-aşa de repede murim.




WE DIE...MAYBE TOMORROW

It's so sad to think that one day,
maybe tomorrow, on the path the trees
there where they are now will stay
cheerful, while we shall rot.

So much sunshine, Lord,- so much sunshine
will be in the world after us ;
processions of seasons and rains,
with hair pouring freshness.

And this grass will grow again,
and the moon will bow the same,
amazed, over the flowing water -
only us shall not be a second time.

And seems to me so strange that we can
find so much time for hate,
when life is just a drop
between this moment that is passing

and the other - and incomprehensible seems to me
and sad that we do not look more often at the sky,
do not pick flowers and do not smile,
us, who so soon die.