Ion Caraion

DUMNEZEU

Mergînd pe străzi, privirea cumpărase
din fiecare lucru cîte-o parte :
umbrare verzi, brăţări şi chiparoase
ca lacrima iubitelor din carte ;

vitrine mari, acoperind cu-atlazuri
mucegăiala sufletelor slute,
şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri
în care-au stat idile nencepute.

Copil venit din măguri şi viroage,
coroanele copacilor oceanici
îngenunchiau sub ape, să se roage,
cu anterie gemene, de panici.

Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale,
m-au întîlnit singurătăţi şi crime.
Inscripţii rare din lumi paradoxale
pătau viori...Şi-am fost în ţintirime.

Se tînguiau pe oasele răzleţe
lumini de ceară, popi şi haimanale.
Cu-nmlădieri de caste dimineţe,-
burice albe şi bacante goale.

Marchizele, verandele, costumul
de pantomimă-al feţelor confuze,
prin care-n zori se furişau ca fumul
madone reci, cu zîmbetul pe buze,

m-aplaudau...Superbul Gură-Casacă
plecat să facă lumea mai frumoasă,
cu cîteva iluzii într-o bască,
sub care-ncep păianjenii să coasă...

Prin smoalele asfaltului, cărunte,
vuia oraşul, - lacomă comoară -
îmi luau speranţa roua de pe frunte
şi te-am pierdut atunci întîia oară.

Pe urmă, rînd pe rînd...Din depărtarea
atîtor codrii tineri de hazarde,
ca doi străini pe care întîmplarea
i-a hărăzit aceleiaşi mansarde,

ne întîlneam pe scări, treceam pe-alături
şi, obosit de gîndurile mele,
nu ţi-am mai spus de nori sau ce omături
mi-aştern pe gînduri cîrduri de boccele.

Era o zi cu soare...Vălmăşaguri
de oameni îmbulziţi priveau în aer.
Mi s-a părut că-n loc de ei văd steaguri,
înlăstărind ca firele din caier.

Iar miezul ghicitorilor rotunde
lua-nfăţişări de-oracol sau de goarne.
Şi nişte mingi veneau de nu ştiu unde,
şi nişte flăcări luau oraşu-n coarne.

Te-am căutat atunci sub gluga verii,-
mi-era atît de dor de revedere !
Nu mai stăteai acolo de puzderii
de ani...Regretul moţăia-n cuiere.

Şi-am înţeles că n-or să ne mai pară
în nici un fel albastrele-altitudini,
Tu - izolat în tine ca o ţară,
eu - ros de timp ţi de incertitudini.

Singurătatea s-a-mpărţit în două.
M-am izgonit pe rînd din fiecare,
să nu mă ştie nici rugina nouă,
nici forfota bătrînelor pojare.

Ne despărţeam...O ! cine mai întreabă
de cei ce nu-s ? de cei ce-au fost pe vremuri ?
Mulţimea vinde îngeri la tarabă
şi arlechinii mor in Bethleemuri.

Azi încărcat de clopote şi racle
ca o istorie domnească de zavistii,
încerc zadarnic strîmbele şperacle
în care mi-am rupt florile batistei.

Ori bat în van...Auzul tău mă lasă,
drumeţii-s recimansardele deşarte -
o ! cel puţin de-ar fi rămas frumoasă
prăpastia de dor ce ne desparte...

Încovoiat în el ca un ciorchine
pe ţîţele-ncălzitei nicovale,
prin basca ruptă plînge lîngă mine
superbul Gură-Cască în sandale.

Mireasmă vie-n ţeapa vremii boantă,
acoperă-mi-l lacrimă de Parce
şi-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o plantă,
căinţa ta de-a nu te mai întoarce...




GOD

Walking in the streets, my eye
has bought from every thing a part:
green bowers, bracelets and tuberoses
like the tear of the book sweethearts;

large windows covering with satin
the mouldiness of the hideous souls,
and crimes, and plots, and frames
where idylls not yet begun were staying.

A child come from hills and ravines,
the crowns of the oceanic trees,
were kneeling under water to pray
with twin surplices, of scares.

I have been in temples,in prisons and in hospitals,
i have met solitudes and crimes.
Rare inscriptions from paradoxical worlds
were staining violins...And I have walked in cemeteris.

There were wailing on the lonely bones
lights of wax, priests and tramps.
With lithes of pure mornings -
white navels and nacked maenads.

The awnings, the verandahs, the suit
of pantomime of the confuse faces
through which at dawn were sliping as a smoke,
cold madonnas, with a smile on their lips,

all were applauding me...The superb Gaper
starting to make the world more beautiful
with a few illusions in a het,
under which the spiders begun to weave...

Through the pitches of asphalt, old,
the town was humming - greedy treasure -
the dew on my forehed took my hope
and I have lost you for the first time...

Then, successively...From the distance
of so many young woods of hazards,
like two strangers that by chance
were dwelling in the same attic,

we met on stairs, we passed by,
and, tired of my thoughts,
I did not tell you about the clouds or snows
spreading on my soul heaps of bundles.

It was a sunny day...Crowds 
of people were looking in the air.
It seemed to me instead of them I saw flags,
arising as the threads in a hank.

And the core of the round riddles
took the appearance of oracles or trumpets.
And some balls came from nowhere,
and some flames took the town in their horns.

I looked for you under the hood of summer, -
I  was missing you so much!
You have no more lived there since many
years... The regret was dozing in the pegs.

And I have understood that the blue altitudes
will seem stranger to us,
You - isolated inside yourself as in a land,
Me - worn by time and doubts.

The loneliness has divided in two.
I have chased myself from each,
for the new rust would not reach me,
nor the bustle of the old fires.

We were separating...Oh, who is  asking still 
of those who are no more living? of those who lived once?
The crowd is selling angels at the market
and the harlequins are dying in the hills.

Today overwhelmed of bells and coffins
like a princely story of rebellions,
I vainly try the crooked keys
that the flowers of my handkherchief has broken.

I knock in vain...Your hearing is leaving me,
the travellers are cold, the attics empty -
oh! if the abyss of desire separating us
would beautiful remained...

Bent in himself, like a bunch
on the teats of the worm anvil,
through the broken hat is crying near me
the superb Gaper in his sandals.

Vivid fragrance in the pointless stake of time,
cover him for me, tear of Fate
and close inside me, Lord, as in a plant,
your remorse of not coming  again.