Nichita Stănescu

STEAUA

Ca o rupere de oase, răcnind răsare steaua
în timp ce osul copilului, gelatinos
doarme foarte dus sub reaua
răsărire de rupere de os.

Pare că plînge dar ea strigă,
pare că luminează în timp ce vorbeşte.
E o vedere care obligă
să fie ceea ce este.

Fioros răsărea steaua în gînd,
Creier în cutremur, inutilă carne.
Ca să fiu trebuie să afirm că sînt
şi lumea-n mîna dreaptă s-o ţin ca pe o armă.



LA STELLA

Come uno spezzar d'ossa,gridando spunta la stella
mentre l'osso del bambino,gelatinoso
dorme profondamente sotto il malvagio
spuntar dello spezzar dell'osso.

Sembra che piange, ma essa grida,
sembra che brilla mentre parla.
E una veduta che obbliga
di esser quello che e.

Ferocemente spuntava la stella nel pensiero,
Cervello in scossa,inutle carne.
Per esserci devo affermare che ci sono
E il mondo nella mano destra tenerlo come un'arme.



THE STAR

Like a breaking of bones, shouting rises the star
while the baby's bone, jelly-like
is tightly sleeping under the evil
rising of breaking of bone.

It seems to weep, but it is shouting,
it seems to shine while it is speaking.
It's a seeing that compels
to be what it is.

Wildly the star was rising inside the thought,
brain storming, useless flesh.
In order to be I have to assert that I am
and the world in my right hand to hold as an arm.

Nichita Stănescu

CÎNTEC DE ÎNCURAJARE

Tu mă locuieşti
cum măduva,osul -
cum ploaia,norul -
cum privirea,ochii...

Dar eu sunt mort
ca un glonte
tras în amintirile
unui nou născut

Dar eu nu mai sunt
aidoma locului
prin care s-a prăbuşit
o stea în strigare

Dar eu sunt tu
alaltăierul
cel de răsalaltăieri
cel de niciodată



CANZONE DI INCORAGGIAMENTO

Tu mi abiti
come il midollo,l'osso -
come la pioggia,la nuvola -
come la vista,l'occhio...

Ma io sono morto
come una pallottola
sparato nei ricordi
di un neonato

Ma io non sono piu
simile al luogo
attraverso quale e crollata
una stella gridante

Ma io sono tu
l'altro ieri
quello dell'altro altro ieri
quello di mai piu



SONG OF ENCOURAGEMENT

You dwell inside me
like the marrow,the bone -
like the rain,the cloud -
like the look,the eyes...

But I am dead
like a bullet
shoot in the memories
of a new born

But I am not anymore
alike the place
through which has collapsed
a calling star

But I am you
the day before yesterday
that of the day before before yesterday
that of never

Nichita Stănescu

RUGACIUNEA

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajuta-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.



LA PREGHIERA

Perdonami e aiutami
e lava il mio occhio
e volta la mia faccia
verso l'invisibile spuntar nelle cose.

Perdonami e aiutami
e lava il mio cuore
e versa il vapore dell'animo
tra le tue ditta.

Perdonami e aiutami
e solleva da me
il nuovo corpo che preme
il mio vecchio corpo.

Perdonami e aiutami
e solleva da me
l'angelo nero
che addoloro il mio caractere.




THE PRAY

Forgive me and help me
and wash my eye
and turn my face
to the invisible rising  within the things.

Forgive me and help me
and wash my heart
and pour the vapor of my soul
through your fingers.

Forgive me and help me
and take from me
the new body that press
and crush my old body.

Forgive me and help me
and take from me
the dark angel
that pains my character.

Nichita Stănescu

FĂRĂ INIMĂ

Sunt atît de fericit astăzi
de parcă mi-aș lua la revedere de la viață,
de parcă mi-aș băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci să stea dracului, -
ca să pot să mă apropii de tine și să-ți spun:
- Mă, ți-o fi sete,
ia și tu și mușcă un măr!



SENZA CUORE

Sono cosi felice oggi
come se diresti arrivederci alla vita,
come se mettssi una mela nel mio cuore
perche non batti piu e si fermi per diavolo -
perche io possa avvicinarmi e dirti:
- Forse avrai sete,
prendi e mordi questa mela!



WITHOUT A HEART

I am so happy today
as if I said good-bye to life,
as if I put an apple in my heart
so it not beat anymore and stop damn it -
so I could get near you and say:
- Maybe you are thirsty,
take and bite an apple!

Nichita Stănescu

                             

EMINESCU

Atîta să nu uitaţi
că el a fost un om viu
viu,
pipăibil cu mîna.
Atîta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui,
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.
Atîta să nu uitaţi,
că ar fi putut să stea la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
Atît să uitaţi ! Numai atît,
că el a trăit,
înaintea noastră...
Numai atît,
în genunchi vă rog, să uitaţi!



EMINESCU

Soltanto questo non dimenticate
che lui e stato un essere vivo,
vivo,
toccabile con la mano.
Soltanto questo non dimenticate
che lui ha bevuto con la sua bocca,
che aveva la pelle vestita di tessuto.
Soltanto questo non dimenticate
che avesse potuto stare alla tavola con noi,
alla tavola della santa cena.
Soltanto questo dimenticate! Soltanto questo,
che lui e vissuto,
prima di noi...
Soltanto questo,
in ginocchio vi prego, di dimenticare!




EMINESCU

Only that do not forget
he was a living man
living,
touchable with a hand.
Only that do not forget
he drank with his mouth,
he had his skin
dressed in clothes.
Only that do not  forget
he might have stood
at table with us,
at the table of the last supper.
Only that forget ! Only that,
he lived
before us...
Only that,
on my knees I beg you, forget!

Nichita Stănescu

POEM

Uneori vorbesc în faţa ta,
ca-naintea unui zid înalt, de piatră,
care se pierde leneş în nori.

Strig toate numele lucrurilor,
ştiute de mine vreodată.
Smulg secundele din oră
şi le arăt, bătînd
iar sub plăcuta înfăţişare a tăcerii
mărturisesc destinul plantelor.

Zidul înalt , de piatră,
deschide un ochi mare, albastru
şi-apoi îl închide.



POEMA

Talvolta parlo davanti a te,
come se fossi un muro alto, di pietra,
che si perde lentamente nelle nuvole.

Grido il nome di tutte le cose,
sempre conosciute da me.
Strappo le secunde dall'ora
e le mostro, battendo
e sotto il piacevole aspetto del silenzio
sono testimone al destino delle piante.

Il muro alto, di pietra,
apre un gran occhio, azzurro
e poi lo chiude.



POEM

Sometimes I speak in front of you,
as you would be a tall wall, of stone,
that is losing slowly in the clouds.

I cry the name of all the things
known by me ever.
I tear out the seconds from the hour
and show them, beating
and under the pleasant aspect of the silence
I am a witness to the destiny of the plants.

The tall wall, of stone,
opens a large blue eye
and then closes it.

Nichita Stănescu

SAVONAROLA

Mi se-arătă Savonarola care-mi zise:
Să ardem copacii pe rugul vanităţilor,
să ardem iarba, grîul, porumbul,
ca să fie totul mai simplu!
Să sfărîmăm pietrele, să smulgem
rîurile din albie, ca să fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu!
Să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e-o vanitate.
Să renunţăm la privire,
pentru că ochiul e-o vanitate.
Să renunţăm la auz pentru că urechea
e-o vanitate.
Să renunţăm la mîini,
ca să fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu!
Mi se-arată Savonarola în vis,
ca o rană veche a creierului lumii.
Mi se arată în vis
şi m-am trezit urlînd şi strigînd.




SAVONAROLA

Si mostro a me Savonarola e disse:
Bruciamo gli alberi sul rogo delle vanita,
bruciamo l'erba, il grano, il granturco,
perche tutta sia piu semplice!
Spezziamo i sassi, strappiamo i fiumi
dal loro letto, perche tutto sia
piu semplice , molto piu semplice!
Rinunziamo alle nostre gambe,
perche camminare e una vanita.
Rinunziamo alla nostra vista
perche l'occhio e una vanita.
Rinunziamo al nostro udito perche l'orecchio
e una vanita.
Rinunziamo alle nostre mani,
perche tutto sia piu semplice, molto
piu semplice!
Si mostro a me Savonarola nel sogno,
come una vecchia ferita del cervello del mondo.
Si mostro a me nel sogno
e mi sono svegliato gridando e urlando.



SAVONAROLA

Savonarola showed to me and told me:
Let's burn the trees on the pile of vanities,
let's burn the grass, the wheat, the maize,
so that everything were more simple!
Let's break the stones, let's tear the rivers
out from their bed, so that everything
were more simple, much more simple!
Let's give up our legs,
because walking is a vanity.
Let's give up our look,
because the eye is a vanity.
Let's give up our hearing because the ear
is a vanity.
Let's give up our hands,
so that everything were more simple, much
more simple!
Savonarola showed to me in my dream,
like an old wound of the world brain.
He showed to me in my dream,
and I woke up howling and crying. 

Nichita Stănescu

TRISTA VEDERE A GIRAFEI

Trist este acel care se poate îndrăgosti de altcineva;
care-şi face oglindă dintr-o aripă de pasăre; 
care speră mîine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cîntate;
care nu-şi poate închipui altceva 
decît că este.

Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca şi cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!




LA TRISTE VISTA  DELLA GIRAFFA

Triste e quello che puo innamorarsi di un altro;
che si fa specchio di un'ala d'uccello;
che spera domani che piovera oltre il mare;
che prega al dio della musica cantata;
che non puo immaginarsi altro
che lui ci sia.

Ah, se potessi allontanare
il ricordo come se fosse altrui.
Ah, se potessi chiamare solo per te
il venire dell'anima!




THE SAD VIEW OF THE GIRAFFE

Sad is that who can fall in love with another one;
who makes a mirror from a wing of a bird;
who hopes that tomorrow it will rain beyond the sea;
who prays to the god of the sung music;
who cannot imagine other thing
but that he is.

Ah, if you could send away
your memory as if it would be other's.
Ah, if you could call only for you
the coming of the soul!

Nichita Stănescu

COLINDĂ PE LOC

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămîne noi înşine surzi.
Nici prea mult nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea rata şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.
Ne putem bucura numai atunci cînd nu ne vede nimeni,
cînd nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.



CAROL ON THE SPOT

Never we can make too many mistakes
because of our own eyes which see it.
And neither we can lie too much
because of fear of remaining deaf.
Neither we can live too much.
Otherwise we could disappoint our ancestors.
Otherwise we might miss the chance to be born
those who were not born yet.
We can only rejoice when nobody see us,
when even us don't see ourselves.
No, we are not satisfied with less,
but we know that more isn't our due.

Nichita Stănescu

MIT

Incapabil să pierd,
inapt pentru fire,
alerg
în neştire.
Foarte greu mă primesc
să fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pămînt.
Iar pămîntescul
mănîncă de foame cerescul.




MYTH

Incapable to lose,
unsuited for nature,
I am running
without respite.
Hardly I accept me
to be as I am.
The havenly place
is under earth.
And the earthly
eats for hunger the heavenly.

Nichita Stănescu

MEDITAŢIE DE SEARĂ

Vîntul a-nceput deodată
şi copacii au rămas suspendaţi.
M-am oprit. Şi-mi deschei cămaşa,
privind cerul nopţii,
cu gestul soldatului grec
după Salamina.
Dac-aş face un salt, aş pluti în aer.
Îmi plimb numai privirea
pe cerul nopţii...
Cîndva voi şti mai mult despre el.
Şirul de bărbaţi care vor purta numele meu
se termină undeva, dincolo de stele.
Întind mîna şi ating trunchiul copacului.
Ne surîdem aşa, ca şi cum
ne-am spune unul altuia
că-ntr-adevăr trăim
şi nu vom muri definitiv,
niciodată.



EVENING MEDITATION

The wind suddenly began to blow
and the trees have remained suspended.
I stopped. And unbutton my shirt,
looking at the night sky
with the Greek soldier's gesture
after Salaminas.
If I should jump, I should soar in the air.
I only move my eyes
on the night sky...
Once I will know more about it.
The row of men who wear my name
ends somewhere beyound the stars.
I reach my hand and touch the trunk of the tree.
We smile as
we should tell each other
that we are actually living
and we shall not definitely die
ever.

Nichita Stănescu

MI-AMINTESC CU UIMIRE

Mi-amintesc cu uimire şi-acum
de timpul în care aveam
o gîndire învălmăşită, de fum,
în care-amintirile şi dorinţele şi iubirile
se frîngeau,
şi-aşteptam să adorm, să m-azvîrlu în somn,
ca un pescuitor de perle, căruia marea
şuviţe de sînge îi smulge din nări.
Eram pe-atunci legat de obiecte
cu invizibile liane,
şi atîrnat de ele-n legănare,
din oră mă săltam în oră,
cum dintr-un arbore într-altul
al junglei de odinioară
Tarzan se arunca urlînd,
cu talpa-n aer fluturată,

fără s-atingă niciodată
liniştea fecundului pămînt.




I  AMAZINGLY REMEMBER 

I amazingly remember
of the time in which I had
a confused thought, of smoke,
in which memories and desires and loves
broke,
and I waited to get asleep, to fling myself in the sleep,
as the pearl fishers, whom the sea
tears threads of blood out from the nostrils.
I was then tired of the objects
with invisible lianas,
and hung of them in swing,
I jumped from hour to hour
as from a tree to another
of the former jungle,
Tarzan flung screaming,
with the foot in the air fluttered,

never reaching
the peace of the fertile ground.

Nichita Stănescu

CÎNTEC DE IARNĂ

Eşti atît de frumoasă, iarna !
Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului...
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mîinile tale, iarna !
Şi nu trece nimeni,
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gîndul creşte-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi,
cîte patru.




WINTER SONG

You are so beautiful, in winter !
The field lying on back, near the horizon,
and the trees stopped  in  the running of the chill wind...
My nostrils are trembling
and no smell,
and no breeze,
only the far smell, of ice,
of the suns.
How clear are your hands, in winter !
And no one is passing,
just the white suns turn round quietly, idolatrously
and the thought grows in circles
making the trees sounding,
by two,
by four.

Nichita Stănescu

                     

CONFUNDARE

Cine eşti tu, cel care eşti,
şi unde eşti cînd nimic nu este ?
Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămîn, adăugînd
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, întruna,
goluri sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.


MINGLED

Who are you, that you are,
and where are you when there is nothing ?
Born from a word I carry my meaning
in a divine desert.

I am asking if I am, but the shout
doesn't tear apart,
and I stay toghether with it, adding
my solitude to the desert.

With the grace of a syllable
I always move the stiffness,
spherical goals inside others goals
just like them, and without bounds.

The fixity of the unbeing I am always shakeing
in a eternal today with an aura of vacuum -
I prey that you may exist, I prey
to myself that you may exist. Show yourself.

Nichita Stănescu

                                     
                     

ÎNTR-O JOI CU DRAGOSTE

Seara de joi, seară deasă de suflet,
în care destinele noastre creşteau
ca iarba de primăvară,

iar eu te iubeam
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.

Şi numai atunci mă miram
când, uneori, surâdeam, şi tu
nu surâdeai,

când jefuiam copacii de frunze,
şi tu
rămâneai lângă ei mai departe.

Atunci mi-apărea
că eşti altcineva,
dar numai atât cât poate să fie
altcineva soarele serii -
luna...





ON THURSDAY WITH LOVE

Thursday evening, an evening full of soul,
when our destinies were growing
like the grass of spring,

and I used to love you
so much, that I used to forget you,
thinking that you are a part of me.

And only then I was surprised
when, sometimes, I was smiling, and you
won't,

when I was robbing the trees from their leafs
and you
used to stay near them, away.

Then I used to realize
that you are anybodyelse,
but as can be anibodyelse ,
the sun of the evening -
the moon...

Nichita Stănescu

                   

O CĂLĂRIRE ÎN ZORI

Lui Eminescu tînăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Cîmpul tăindu-l pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegînd.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave !
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vînt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele cîmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfîrşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndouă,
să-l întîmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave !

Soarele saltă din lucruri, strigînd
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întîmpină, ave !
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vînt.





A RIDING AT DAWN

To young Eminescu


The silence is striking against the stumps, is crossing,
becomes distance, becomes sand.
I turned to the sun my unique face,
my shoulders in running tears out  the leafage.
Cutting the field, on two horseshoes,
my horse is bouncing from the ground, steaming.
Ave, I turn to you, I. Ave !
The sun has burst over the world shouting.

Drums of stone are beating, the sun is growing,
the sky with eagles in front of him
is breaking down in steps of air, shinning.
The silence becomes blue wind,
the spur of the shadow is growing
in the flanks of the field.

The sun is breaking the horizon in two.
The sky is breaking down its finished prisons.
Blue spears, without returning,
I throw my eyes, both,
happy and solemn to meet him.
My horse is bouncing on two horseshoes.
Ave, tides of lights, ave !

The sun is bouncing from the things, shouting,
is moving the deaf and solemn edges.
My soul greets him, ave !
My horse is bouncing on two horseshoes.
My blond mane are burning in the wind.

Nichita Stănescu

                                 

NEDREPTATE

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz ?
Atît de păcătoşi să fim noi încît să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie , ochi
şi pentru alergare, picioare ?
Atît de nefericiţi să fim noi
încît să trebuiască să iubim.
Atît de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere tristeţea noastră urîtă
şi dragostea noastră înfrigurată ?



INJUSTICE

Why have we to hear and have ears for hearing ?
Are we so sinful as we must
have
hopes, for beauty
and for tenderness, eyes
and for running, legs ?
So unheappy are we
as we must to love each other.
So unstable are we
as we must to extend
by our birth
our ugly sadness
and our cold love ?