Alecu Ivan Ghilia

 

COPIL FIIND AM VRUT SĂ FIU AER

Copil fiind am vrut să fiu aer.
Aer pur,
străveziu,
pălmuit de vînt.
Spălat de ploi.
Sărutat de curcubeu.
Aer strălucitor, înmiresmat
de respiraţia apelor.
Trecînd prin plămînii pomilor.
Jucăuş şi nepăsător cu moartea care
nu mă poate atinge.
Să fiu, am vrut, nevăzutul a-toate-văzător
dintre cer şi pămînt,
aer liber, nestăvilit de porunca nimănui.
Limpede stea plutind cu toată
nemărginirea împrejur. Aflat în
plutire şi nefrică de nimeni, 
nici dentuneric, nici de lumină. Să fiu cînd
lumină
cînd 
apă,
cînd
umbra înecată în apă.
Uşor ca privirea, cutreierat de toate
privirile şi cutreierînd în desfătare
dintrun capăt în altul pămîntul.
Să fiu nefiind tuturor fiindu-le.


WHEN I WAS A CHILD I WANTED TO BE AIR

When I was a child I wanted to be air.
Pure air,
clear,
slapped by the wind.
Washed by the rains.
Kissed by the rainbow.
Bright aer, scented
by the breathing of the waters.
Passing through the lungs of the trees.
Playful and careless of the death that
can not reach me.
To be, I wanted, the unseen seeing everything
between the sky and earth,
free air, unconfined by nobody's order.
Clear star soaring with all
the boundlessness around. Soaring
and being afraid of nothing,
neither of darkness, nor of light. To be sometimes
light
sometimes
water,
sometimes the shadow drowned in the water.
Light like the sight, scoured by all the
eyes and delightfully scouring 
the earth from end to end.
To be not being to everybody being.