Geo Dumitrescu

DAR EU SPUN MEREU...

"Şi uite-aşa - zicea domnu-nvăţător -
discutînd, iese adevărul!"...
Şi discutam, şi ziceam, şi vorbeam,
şi eu ziceam dacă, şi tu spuneai poate,
şi el zicea cît de cît. Şi-apoi
a mai zis cineva ceva, un cuvînt tremurat,
ori un cuvînt obligatoriu,
mîine, ori pîine, sau aşa ceva...
Şi toţi ne uitam în pămînt, într-un punct
de unde, împingînd uşor cîţiva bulgări mărunţi,
urma să se ivească un colţ roşcat-verzui,
apoi un lujer subţire,
care nu trebuia să depună niciun efort
spre anflori, pe loc, sub ochii noştri...

Şi discutam mereu, şi ziceam, şi vorbeam -
"dar fiţi atenţi!" - spunea domnu-nvăţător -
"trebuie să stăm la o distanşă egală
de lucruri, de nu şi de da!" -
ţi eu ziceam oare, şi tu spuneai însă,
şi el zicea una-alta, şi vorbele
se-mbrînceau unele pe altele,
şi ardeau enorme iluzii şi gînduri mănoase
iluminînd pînă departe, astfel că
discuţia părea lîncedă şi fără picioare
şi tocmai de aceea apăru, ca un strigăt puternic,
nevoia mişcării, risipindu-ne
într-un umblet înfrigurat, în zigzag,
cu ochii deschişi, cu ochii-n pămînt, căutînd...

Şi eu spuneam totuşi, şi tu spuneai parcă,
şi mai căzu un cuvînt tremurat, ori
un cuvînt de taină, îndoială, sau aşa ceva...
Şi umblu de-atunci mereu cu ochii-n pămînt,
ca nu cumva să calc floarea ascunsă,
şi sfredelesc cu privirea toate pietrele
şi le-azvîrl din drum, dar sub ele
sunt rîme şi viermi lucioşi
şi gîngănii păroase, cu mii de picioare -
şi altfel nu mai umblu, decît cu ochii în jos,
puţin adus de spate, cu băgare de seamă,
căutînd...

Şi cine nu ştie, mă crede năuc
şi gîrbov, ori poate chiar înfrînt...
Dar eu spun mereu totuşi, şi pe tine
veşnic te-aud zicînd poate,
şi el zice într-una oare...



MA IO DICO SEMPRE...

"E cosi - diceva il signor maestro -
discutando, apparisce la verita!"
E discutevamo, e parlavamo,
e io dicevo se, e tu dicevi forse,
e lui diceva alquanto. E poi 
qualcuno ha detto qualcosa, una parola tremante,
oppure una parola obbligatoria,
domani, o pane, o una cosa simile...
E tutti guardavamo alla terra, in un punto
da dove, spingendo leggermente alcune piccole zolle,
doveva sorgere un pezzo rossastro-verdastro,
poi un gambo sottile,
che non doveva fare nessun sforzo
per fiorire, imediatamente, sotto i nostri occhi....

E discutevamo sempre, e parlavamo -
" ma, state attenti!" - diceva il signor maestro -
" dobbiamo restar a una uguale lontananza
dalle cose, dal no e dal si!" -
e io dicevo forse, e tu dicevi purtroppo,
e lui diceva l'uno l'altro, e le parole
si spingevano l'una l'altra,
e ardevano enormi illusioni e fertili pensieri
illuminando fino lontano, sicche
la discussione sembrava languida e senza fondamento
e percio e apparso, come un forte grido,
il bisogno del movimento, disperdendoci
in un frenetico cammino, a zgzag,
con gli occhi aperti, con lo sguardo alla terra, cercando...

E io dicevo pero, e tu dicevi forse,
e cade ancora una parola tremante, oppure
una parola segretta, dubbio, o una cosa di simile...
E da allora cammino sempre con lo sguardo alla terra,
per non schiacciare il fiore nascosto,
e trivellisco con il mio sguardo tutti i sassi
e li butto via, ma sotto di loro
ci sono soltanto dei lucidi vermi
ed insetti pelosi, dai mille piedi -
e altro non cammino piu, ma con lo sguardo alla terra,
un poco chinato, attentamente,
cercando...

E chi non lo sa, mi ritiene sbalordito
e curvo, o forse anche vinto...
Ma io dico sempre eppure, e te
sempre ti sento dire forse,
e lui dice sempre puo darsi...



BUT  I  ALWAYS USED TO  SAY...

" And so - mister teacher saied -
discussing , the truth gets out!"...
And we used to discuss, and talk and speak,
and I used to say if, and you used to say maybe,
and he used to say quite. And then
somebody saied something too, a trembling word,
or a compulsory word,
tomorrow, or bread, or something...
And we all used to look at the ground, in a point
from which,easily pushing some small balls of earth,
it had to come out a reddish-greenish sprout,
then a thin stem,
which had not to make any effort
to bloom, suddenly, under our eyes...

And we always used to discuss, and talk, and speak -
" but, be careful!"- mister teacher saied -
" we must stay at a equal distance
from the things, from no and from yes!" -
and I used to say it is possible, and you used to say but,
and he used to say all kinds of things, and the words
were pushing one another,
and were burning great illusions and fruitful thoughts,
lighting far away, so that
the discussion seemed languid and unbased
and therefore it appeared , like a powerful calling,
the need of movement, scattering us
in a frantic walk, in zigzag,
with our eyes open, with our eyes down, searching for...

And I used to say although, and you used to say it seems so,
and it fell a trembling word, or
a secret word, doubt, or something...
And since then I always walk looking at the ground,
not to crush the hidden flower,
and I pierce with my eyes every stone
and I throw them away, but under them
there are glossy worms
and hirsute thousand-leged bugs -
and I do not walk otherwise, but looking down,
a little bent, carefully,
searching for...

And who does not know, thinks I am giddy
and hunched, or perhaps even won...
But I always say however, and 
I always hear you saying maybe,
and he is always saying really...