Florenţa Albu

CASA VECHE

...Nu deschide. O să privim pe geam,

apropiind palmele în dreptul ochilor:

pe masă, rămaşi, ochelarii -

prin ei lucrurile se uită la noi 

- au mai îmbătrînit, îşi spun, văzîndu-ne

şi se-nfioară-n timpul lor lemnos.

În armonica veche 

trăieşte încă valsul,

părinţii noştrii au dansat odată

cu chipurile din fotografii;

atinge-i clapele cu pleoapa

lăsînd în lumina dinăuntru a lacrimei

tinereţea părinţilor.

Se aude încă glasul lucrurilor -

nu trebuie atinse -

oricum, nu mai au sunete noi;

prin ochelarii uitaţi pe masă

se uită vremea la noi.

THE OLD HOUSE

...Don't open the door. We shall look through the window,

putting together our palms in front of our eyes:

on the table, forgotten, the glasses -

through them the things look at us

- they have got old, tell to themselves, seeing us

and thrill in their wooden time.

In the old accordion

the waltz is still living

once our parents have dance 

with the faces from the photos;

touch its keyboards with your eyelids

leaving in the light inside the tear

the youth of the parents.

It is still heard the voice of the things -

they must not be touched -

anyway, they have not new sounds anymore;

through the glasses forgotten on the table

the time is looking at us.