Alecu Ivan Ghilia

ELEGIE

Am plîns pentru toţi spinii
pentru mine-am
plîns cel mai puţin.
M-am zbătut s-ajung la inima primului trecător,
la inima mea n-am ajuns niciodată.
Să mă-nteb acum
de ce-mi sunt
atît de străin
de vreme ce toate-n jur
îmi sunt atît de familiare?
Am umblat cuminte pe pămînt,
să nu mă simtă nici pietrele,
să nu le provoc o suferinţă în plus.
Atît de cuminte că
umbra
se ruga de mine
să-i dau voie
să se mişte ea
în locul meu.
Rudele plecate
prietenii asfinţiţi
prin plimbările lor de Seară
bătătoresc cărări fumurii în mine.
Oricît vreau să-i uit
să-i ascund
prin mîlurile din afund
îi simt bolborosind ca un prund
sunt prundişul măruntului meu trecut
mîinile dragi ce revin din neant
cu gesturi necunoscute
ce-mi ating sufletul.



ELEGIA

Ho pianto per tutte le spine
per me ho
pianto meno.
Ho lottato di raggiungere il cuore del primo passante,
il mio cuore non lo raggiunto mai.
Chiedermi adesso
perche mi sono
tanto straniero
mentre tutte le cose intorno a me
mi sono cosi familiari?
Ho camminato quietamente per la terra,
che non mi sentissero neanche i sassi
per non provocarli un dolore in piu.
Cosi quieto che
la mia ombra
mi pregava
permetterle
di muoversi essa
invece di me.
I parenti andati via
gli amici tramontati
per le loro passeggiate di Sera
aprono griggi sentieri dentro di me.
Tanto li voglio dimenticare
nascondere
tra le melme nel profondo
tanto li sento gorgogliare come ghiaia
sono la ghiaia del mio minuto passato
i cari mani che tornano dal Nulla
con gesti sconosciuti
che mi toccano l'anima.



ELEGY

I have wept for all the thorns
for me I have
wept least.
I have struggled  to reach the heart of the first passer-by,
my heart I have never reached.
To wonder now
why am I
so strange to me
while all the things around me
are so familiar to me?
I have walked quietly on the earth,
in order that the stones do not feel me,
for not provoking them a new suffering.
So quiet that
my shadow
beg me
to allow it
to move
instead me.
The passed away relatives
the set down friends
through their Evening walks
are stamping down grey paths inside me.
The more I want to forget them
hide them
among the muds in the depth
the more I feel them bublling like a gravel
they are the gravel of my little past
the beloved hands that come back from the Void
with unknown gestures
touching my soul.