Radu Cârneci

                    

PE LINIŞTE PASUL MEU CA PE-O PAJIŞTE CALCĂ

Pe linişte pasul meu ca pe-o pajişte calcă.
Rar talpa îngîndurată piatra o simte.
După mine umbre legănîndu-şi puterea,
umbra mea în fruntea lor domolindu-se.

O, pentru a cîta oară un imn de-ntristare ?
Largi zări se-apropie de tîmple iscodind :
unde te duci şovăind, de ce această răcoare
pe fruntea ta, o, Risipitorule ?

Lungă e vina celui ce cîntă-n pustie :
durere, capul meu încunună-l, frumoasă,
pasări lungi - braţele mele - vor aerul
însoritelor suduri.

Şi iarăşi mă chinui : lungă e vina
celui ce cîntă-n pustie !...Dacă ai şti,
gîndul tău s-ar întoarce ca o corabie
pînă la gîndul meu către nord înclinat...


ON THE SILENCE MY STEP AS ON A MEDOW WALKS

On the silence my step as on a meadow walks.
Rarely my thoughtful sole feels the stone.
Behind me shadows waving their power,
my shadow in front of them softening.

Oh, how many times a hymn of sorrow ?
Large horizons close to my temples spying :
where are you going hesitating, why this coolness
on your forehead, Squanderer ?

Great is the fault of those who is singing in the desert:
pain, crown my head, beautiful,
long birds - my arms - want the air
of the sunny southes.

And I trouble myself again : great is the fault
of those who is singing in the desert !...If you would know,
your thought would turn like a ship
towards my thought bent to the north...