Geo Dumitrescu

                                                     

AR FI BINE SĂ UIŢI

- Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun ! îi strigam furios,
aşeată lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o, suflînd încet, dă zbor păpădiei suave
pierzînd-o lin, înadins, peste garduri străine...
- Uşor de zis ! mia răspuns - nicicînd
n-a fost dat nimănui a uita focul
în care piere arzînd.

- Uitaţi-o ! le strig ochilor - pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun !
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea -
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora,
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum so alungi, orb vei rămîne -
alungă-ţi ochii, lumina, 
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.

- Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig speriat mîinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mîngîieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hîrtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
deacum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

- Uit-o şi tu ! îi strig sîngelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cîntînd,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii...
- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune,
nai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a rîului
din vînătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvîrle peste umăr pieptenele : 
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea ;
fugi, azvîrle oglinda : lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei...

Fug, alerg...Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoş,i mă priveşte,
iar şoapta pădurii adînci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind,
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.


IT WOULD BE BETTER FOR YOU TO FORGET

- It would be better for you to forget her ! I told to my heart,
forget her, I demand you ! I was furiously crying,
put high flags of silence behind her,
forget her, slowly blowing, make fly the gentle dandelion
losing it, on purpose, over foreign fences...
- Easy to say ! it answered to me - never
it was given to anyone to forget the fire
in which he dies burning.

- Forget her ! I cry to my eyes  for God' sake,
send her away from my tear and from my light,
forget her, I demand you !
- We were some extinguished craters, they told me, the light
no more was founding its way toward us.
Like some smoked bullet wounds,
to the world we were aiming
glassy still questions. Only her,
her lips, gently steaming the thin dried glass, 
has lighted the cold windows. Only her -
hot lights, in the middle of which,
lying down, is reigning.
Do not try, you can not sand her away, you will become blind -
send away your eyes, your light,
because only together with us
she will go away from you.

- Forget her, forget her ! I cry frightened to my hends,
forget her, you, strange electric beeings,
my quiet tools :
from now, you must hug the air,
give strokings only to the fluffy cheek
of the fruits, of the babies,
only to the white stretch of the paper,
and round your palms around the apple
and around the orange,
from now, embrace
only the tree on the road, steadfast and silent.

- Forget her ! I cry to my blood,
come back home, you fool, gather your waters
in their old bed and, singing,
let your wave to freely play
on the many-colour gravels of the life...
- In vain, in vain ! it told me,
you can not turn, you can not choose
the hasty wave of the river
from the grey inconstant wave of the sea
where it has lost itself without a trace...

- Forget her, I disperately cry to myself,
run, run, hurry up your steps
far away to the horizon, as far as you see,
run, do not look back,
throw over your shoulder the comb :
thick tall woods will grow
between you and her ;
run, throw the glass : the stretched lake, 
with its vastness of water, will drown
her memory. 

I am running...In vain I am running, oh, in vain :
the wet mirror of the lake
with her warm and bright eyes looks at me,
and the whisper of the deep woods ceaselessly calls me
with her voice, with her words,
and all the trees, my dear trees, hold towards me,
oh, the trees continuously hold towards me
her arms.