Ștefan Augustin Doinaș

                        

CORABIA CU OAMENI MOHORÂŢI

Orice clipă e singură. Însă în clipa de
chin devenirea îngheaţă : din ea,
nevăzută, o parte ameninţă timpul,
ca un aisberg cu trupul în apă.

Exilată în mijlocul mării e lacrima : -
cum să coboare pe-o scăndură-n port ?
Ca soldaţi ai azurului, nu ai ţărânii,
se resfiră pe ţărmuri matrozii.

Sărutându-le buza crăpată şi veştedă,
până şi mamele lor înlemnesc
şi se apără. Preajma lor e sărată
ca-mprejurul atolilor palizi.

Însă nu din vestminte şi barbă le picură
sunetul morţii : ei înşişi rodesc
disperare, - şi liniştea lor pune solzi pe
jumătatea cu sâni a sirenei.

Oare ei, coborând de pe nava lunatică,
grei şi tăcuţi, vor călca - într-o zi -
pe uscat cu surâsul pe buze, cu braţe
întinzându-se lacom spre oameni ?

O să ia, oare, foc, zguduindu-le inima,
sângele lor, mohorâtul ? La cei
care-ntreabă-i răspunsul . Dar încă-i nevoie
de poeţi - ca să-l murmure timpul.



THE SAD PEOPLE SHIP

Every moment is lonely. Yet in the moment of
pain the becoming freezes : from it,
invisible, a part threatens the time,
like an iceberg, with its body in the water.

Banished in the middle of the sea the tear is : -
how to get down on a board in the port ?
As soldiers of the blue, not of the earth,
spread on the shore the sailors.

Kissing their chopped and withered lips,
even their mothers harden
and defend theirselves. Their neighborour is salty
like the neighbour of the pale atolls.

But not from their coats and birds drops
the sound of death : they themselves generate
despair, - and their silence puts scales on
the brested half of the mermaid.

Will them maybe, geting down from the moony ship,
heavy and silent, step - one day -
on the ground with a smile on their lips, with their arms
greedyly holding towards the people ?

Will , maybe, their blood, the sad, set to fire,
shaking their heart ? At those
who ask is the answer. But yet it is need
of the poets - to whisper the time.