Nichita Stănescu

                   

O CĂLĂRIRE ÎN ZORI

Lui Eminescu tînăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Cîmpul tăindu-l pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegînd.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave !
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vînt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele cîmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfîrşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndouă,
să-l întîmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave !

Soarele saltă din lucruri, strigînd
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întîmpină, ave !
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vînt.





A RIDING AT DAWN

To young Eminescu


The silence is striking against the stumps, is crossing,
becomes distance, becomes sand.
I turned to the sun my unique face,
my shoulders in running tears out  the leafage.
Cutting the field, on two horseshoes,
my horse is bouncing from the ground, steaming.
Ave, I turn to you, I. Ave !
The sun has burst over the world shouting.

Drums of stone are beating, the sun is growing,
the sky with eagles in front of him
is breaking down in steps of air, shinning.
The silence becomes blue wind,
the spur of the shadow is growing
in the flanks of the field.

The sun is breaking the horizon in two.
The sky is breaking down its finished prisons.
Blue spears, without returning,
I throw my eyes, both,
happy and solemn to meet him.
My horse is bouncing on two horseshoes.
Ave, tides of lights, ave !

The sun is bouncing from the things, shouting,
is moving the deaf and solemn edges.
My soul greets him, ave !
My horse is bouncing on two horseshoes.
My blond mane are burning in the wind.