Ion Pillat

                     

FURNICA

În liniştea de aur a serii, omul ară...
Şi plugul greu, şi boii, şi el par jucării
De lemn pe şahul negru şi verde din cîmpii :
Deasupra lor domneşte un cer de primăvară.
În brazda răsturnată, din care germinară
Atîtea azimi albe - dar pentru alţi copii -
Adînc înfige fierul, şi-n gînduri cenuşii
Se-opreşte, frînt în două de truda milenară.

Dar n-a văzut alături, tovarăşa mai mică,
Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.
Şi-acum cînd noaptea şterge furnică, om şi zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dînşii, întinsa înstelare.



THE ANT

In the golden silence of the evening, the man is ploughing...
And the heavy plough, and the oxen, and he himself seems toys
Of wood on the black and green chess of the plains :
Above them a sky of spring are reigning.
In the tippled furrow, which has germinated
So many white unleavened breads - but for other children -
Deeply thrusts the iron, and in gray thoughts
He stops, broken by the millenary toil.

But he hasn't noticed near, smaller companion,
On a blade of grass, bearing her trouble an ant,
As neither she suspected a god in him.
And now, when the night is razing the ant, the man and the horizon,
None of them feel in heaven God
Who is ploughing, blind like them, the starry stretch.