Panait Cerna

ISUS

Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul...
Un Dumnezeu - cum te credeau părinţii -
Pluteşte-n veci deasupra suferinţii :
El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt,
Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e :
El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar tu ai sângerat pe negre căi,
Subt umilinţi ce nu le ştie cerul ;
Tu ai gemut, când te pătrunse fierul,
De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Şi gura ta s-a-nvineţit de chin,
Şi duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin dupa suspin...

Un om, un om, prin patimile tale !
Şi totuşi cât de sus, lumina mea,
Te-a înălţat răbdarea sfânt-a ta !
De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deştepte morţi de mii de vremi
Ş-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu - să ai privirea iertătoare,
Un om să fii - şi tot să nu blestemi !...

Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin şi-atâta bunătate ?
Se rătăceşte mintea şi nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă ...

Al nostru eşti : al celor slabi şi goi -
Pământ ţi-e trupul şi-n pământ s-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi
Şi inima-mi te simte orişiunde :

De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Şi cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Şi strângi în taină mâna care-a dat ;

Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui : Mergi, nu eşti singur în durere !
Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere ;

De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniştii de veci,
Mereu sporeşte-a inimii comoară
Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci...

Al nostru eşti ! Ce ochi văzu vrodată
Că te-ai suit la cer purtat de nori ?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători ?

Putut-a oare sufletu-ţi să fugă
La cei senini şi fericiţi din cer,
Când jos, prin murmure de chin şi rugă,
Atâtea braţe tremură şi-l cer ?

Nu, nu ! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp, cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt ;
Atâta timp, cât liniştea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni
Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi şi să ierţi ;

Atât de mult vei auzi jelire
Şi rana ta va sângera mereu -
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu !

...Dar când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Cand nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce Tu zâmbi-vei împăcat ;

Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî subt ochiu-ţi înţelept :
Îţi va culege de pe frunte spinii
Şi-ţi va închide rănile din piept.



GESU

Tu sei stato un uomo e quindi hai soffrito...
Un Dio - come credevano i nostri genitori -
Vola per sempre sopra la sofferenza:
Lui non puo capire il nostro pianto.

Dio, se lo vedremmo in chiodi,
Con il petto traffitto di lancie, con il viso smunto,
Diremmo che sia un gioco, ma sacrificio non e:
Lui dal suo essere non ha perso niente.

Ma tu hai sanguinato sui neri sentieri,
Provando umiliazioni che il ciel non sa;
Tu hai gemuto, quando la lancia ti trafisse,
Facendo tremare anche i tuoi uccisori.

E i tuoi buoni occhi si hanno oscurati,
E la tua bocca era livida per il tormento,
E il tuo spirito che non poteva morire,
Strappava dal tuo petto gran sospiri.

Un uomo, un uomo, per i tuoi tormenti!
Eppure quanto alto, mia luce,
Ti ha alzato la tua santa pazienza!
Per la tua pieta, al tuo lamentoso grido,

Si destarono i morti da tanto tempo
E il profondo del mondo rabbrividiva,
E Tu - avevi lo sguardo perdonante,
Ed essendo un uomo - non imprecavi!...

Come e possibile star insieme
Tanto tormento e tanta bonta?
La nostra mente si smarrisce
E non puo inseguirti nel tuo mondo alto...

Tu sei il nostro, dei quelli deboli e nudi - 
Di luto e il tuo corpo e si nasconde in luto,
Ma la tua ombra resta tra di noi
E il mio cuor ti prova dappertutto:

Dall'anima che ha incontrato la miseria
E con il suo contributo l'ha guarita,
Tu t'avvicini lentamente, in silenzio,
E stringi in segretto il pietoso mano;

All'apostolo ripagato con odio,
Tu gli dici: Vai via, non sei solo!
E la tua bocca aggiungi alla santa bocca
Che semino speranze e sollievo;

Da quel che geme perche non puo morire,
Avvicini la coppa dell'etern silenzio,
Sempre incresci del cuore il tesoro
E un sorriso lasci dove passi...

Tu sei il nostro! Che occhio ha visto 
Che tu sia salito al cielo, resso dalle nuvole?
Che matto pensiero ha messo questa macchia
Su il piu grande dei sognatori?

Poteva il tuo animo correre
A quei sereni e felici in cielo,
Mentre giu, per tormenti e preghiera,
Tante tremanti braccia ti chiedevan?

No, no! Della Golgota i freddi chiodi
Dal legno non ti hanno tanto attaccato,
Quanto di questa indegna terra ti ha legato
L'immensita delle ferite umane.

Tanto tempo che il luto non crescera
Bambini simili al tuo santo volto;
Tanto tempo che la celeste pace
Non scendera nei cuori sulla terra;

Tanto tempo che non vedi quello che hai seminato
E tutti gli occhi delle lacrime sarano vuoti,
Tanto Tu, che sei nato dalla gente,
Bisognerai accarezzare e perdonare.

Tanto tu sentirai il pianto
E la tua ferita sempre sanguinera -
Domatore della gente per amore,
Tu hai scelto il piu difficile destino!

...Ma quando sveglierai l'intero mondo
Dal lungo sonno dell'ubidienza,
Quando non saranno piu tormenti,
Allora tu sorriderai placato;

Soltanto allora l'angel del riposo
Ai tuoi saggi occhi scendera:
Raccogliera le spine dalla tua fronte
E chiudera le ferite nel tuo petto.



JESUS

You was a man and you has suffered as such.
A God - as the ancestors thought you to be -
Is always soaring above the suffering:
He cannot understand our weeping.

God, if we should see him nailed,
With his chest pierced by the spears, 
We should say it is a game, but not a sacrifice:
He from his body nothing has torn away.

But you bled on black roads,
Humiliation that the heaven doesn't know;
You moaned when the spear pierced you,
So  even your murderers trembled .

And your kind eyes got dark,
And your mouth got livid with pain,
And your spirit, that cannot die,
Tore from your chest so many sighs...

A man, a man, by your tortures!
And yet, how high, my light
Has raised you your holy patience!
Of your pity, at your weeping voice,

Woke up the dead since long time
And the depth of the world thrilled,
But You - had a forgiving look,
And as a man - you did not curs!

How can you put toghether
So much pain and so much kindness?
My mind get lost and cannot
Follow you in your high world...

You are ours: of those weak and nacked -
Earth is your body and in the earth is hiding,
But your shadow stay with us
And my heart feels you everywhere:

Near the soul who met the poverty
And with his mite cured it,
You bring slowly, through the silence,
And seize in secret the generous hand;

To the apostle payed with hatred
You tell: Go forth, you are not lonely!
And your mouth you add to the holy mouth
That sowed hopes and comfort.

By that who is moaning because he cannot die
You bring the cup of the eternal peace,
You always increase the treasure of the heart
And a smile you leave everywhere you pass...

You are ours! What eye has ever seen
You rising to heaven, carried by the clouds?
What foolish thought has trhrown this blemish
On the greatest of the dreamers?

Could your soul run 
To those who are serene and happy,
While down, by pain and prayer
So many arms tremble and ask for you?

No, no! The cold nails of Calvary
Did not attached you to the wood so much
As tore you to this unworthy earth
The immensity of the human wounds.

As long as the earth will not grow
Children alike your holy face;
As long as the silence of the heaven
Do not get down into our hearts;

As long as you do not see what you sow
And all the eyes will not be empty from the tears,
So long you, the born from people
Will have to comfort and forgive;

So long you will hear our mourning
And your wound will always bleed -
Tamer of people by love,
You has chosen the heaviest fate!

...But when you will tear the entire world
Out from the long sleep of oppression,
When will not be neither pain nor error,
Then You will peacefully smile.

Only then the angel of the rest
Will come down at your wise eyes:
He will gather the thorns from your forehead
And will close the wounds from your chest.