Daniel Corbu

ÎNCORONAREA CU LACRIMI

Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult frumuseţea voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiecare clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de făurit duminci
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor mărunte asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încununarea cu lacrimi
şi nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai descoperit spaţiile albe din  poemele mele
îţi cîntam litanii, cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
şi mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte otrăvite.
Cînd vei citi acestea cititorule
eu de mult voi fi plecat prin alte poeme.




CROWNING WITH TEARS

For a long time I imagined poetry: a woman looking through a window.
For a long time I thought that looking too much the beauty I shall get blind.
I used to tell to myself: if I should always vanquish myself
without witnesses and without pomp
if I should vanquish myself every moment!
But someone pointed to me  the instruments of making sundays 
the lamps of advancing in the desert
someone has just descovered the plot of the  tiny things on my eyes
my friends were tipped over the pavement suitcases with angels
the evenings prepared my crowning with tears
and I did not know to lie anymore to you death
which since years has discovered the blanks in my poems
I was singing to you litanys, songs from my north
grown like flowers from my heart
alone I used to encourage my walking on crosses
and I was recovering from the bite of so many poisoned words.
When you will read these lines my reader
I shall be gone among other poems.