Tudor Arghezi

PSALMUL DE TAINĂ

O, cea de-altadată,
Ce te-ai pierdut din drumul lumii !
Care mi-ai pus pe suflet fruntea

Şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspîndită-n mine
Ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă,

Înfiptă-n trunchiul meu : săcure.
Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa
Cu braţe strînse de grumaji

Şi m-ai pornit ca să mi-o caut
La tine-n palme şi-n obraji.

Pe care te-am purtat brăţară
La mîna casnică-a gîndirii.
Cu care-am năzuit alături
Sa leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie
De diamant, pe crucea mea

Şi care-n fiece mişcare
Pierzi cu-o petală cate-o stea.
Cămin al dorurilor mele,
Fîntîna setii-nverşunate.
Pămant făgăduit de ceruri
Cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea

Şi mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată
Dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare

Şi ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea,
Pe cît talazul mi se-ntinde,

Şi ai lăsat să rătăcească
Undele mele suferinde ;
Unde ţi-s mîinile să-ntoarcă
In aer căile luminii ?
Unde sunt degetele tale
Să-mi caute-n cunună spinii ?
Si şoldul tău culcat în iarbă,
Pe care plantele-l cuprind

Şi-ascultă-n sînul tău suspinul
Iubirii, cucerit murind ?

Tu ce-nfiori pe şesuri plopii
Cînd treci, din creştet la picioare

Şi prinzi de tot ce te-ntîlneşte
O plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţîndu-ţi sînii
Pe jumatate din veşminte
Ca sa-i sărute focul gurii,
Cuprinşi de mîini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută
De şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vîntul le-mprumută
O-nfăţişare fără chip ;

Tu te-ai pierdut în drumul lumii
Ca o săgeată fără ţintă
Şi frumuseţea ta facută
Pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune
Destinul ce-ţi pîndi făptura

Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale

Şi-al prăvăli de moarte, ura ;

Ridica-ţi din pămînt urechea,

În ora nopţii cînd te chem,
Ca să auzi, o ! neuitată,
Neiertătorul meu blestem.



THE SECRET PSALM

Oh, woman of the old times,
Who has lost yourself in the way of the world !
Who has put your forehead on my soul
And taken the place of my mother ;
Woman spread inside me
Like a fragrance in the woods,
Written in my dream like a letter,
Thrust in my trunk like an axe.
You who has tied my life to the song,
With your arms around my neck
And made me look for it
In your palms and cheeks.

Whom I  wore like a bracelet
At the home hand of my thought,
With whom I hoped together
To swing the baby of the world.
Pure rose, fastened with nails
Of diamond, on my cross
And who with every your move
With every petal lose a star.
Home of my yearnings,
Fountain of my unquenched thirst,
Land promised by the heavens
With harvest, shadow and flocks.

You who has changed my way
And made it a sea wave,
Which drives my solitary vault
From a whirl to another,
And my shores grow as big as the night 
As large as my wave is spreading,
You has let wander
My suffering waters .
Where are your hands to turn
In the air the paths of the light ?
Where are your fingers
To seek for the thorns in my crown ?
And your hip lied in the grass,
Caught by the plants
Which listen your sigh
Of love, won by you dying ?

You who thrill the poplars in the plain 
When you pass, from top to toe,
And tie to everything you meet
A warm web of freshness.
You who seek, bringing out half
Your breast from your cloths
To be kissed by the fire of my mouth,
Caught carefully by my hands,
For the desert of the time, crossed
By the hawks of ashes and sand
To which the wind lends appearance.

You has lost yourself in the way of the world
Like an aimless arrow 
And your beauty seemed
To have been made to lie me.
Because you could not defeat
The destiny that was watching for you
And did not know to show to it
Your hatred and throw it down ;

Raise up your ear from the earth
In the night hour when I call you,
To hear, oh ! unforgotten woman
My unforgiving curse.