Ion Vinea

VELUT SOMNIA

Ascult pămîntul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere
printre avîntul izvoarelor,
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vîntul, greierii, singurătatea
pînă-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de înţeles lunecînd şi de urmă.

De faţă veşnic între loc şi oră,
martor - al cui ? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii luminii ?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul
sporesc vedenia de mine însumi

în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.
Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,

întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, -
la creştetul lor fumegă cuvintele.


VELUT SOMNIA

I listen to the earth, to the trees, to the stones,
the road bended in silence
through the rising of the springs,
under the desert shores of the stars.

I listen the wind, the crickets, the loneliness,
till the down open their doors,
a shadow the night, the day a ghost
meanlessly and without a trace sliping.

Always present between the place and the hour,
testimony - whose ? between the others and nobody,
what name have I beyond me,
what forehead do I rise in the light ?

The sound, the ray, the struggling and the dream
increases my illusion
in the water look of the past
with the steps on the bottom of the graves.

I pass my fingers over my face as over a mask,
I ask the destiny as the blind men ask the void,
the losses and the memories are silent -
the words are smoking at their head.