Ilinca Bernea

                        

CUM SĂ UCIZI POETUL

De poeţi nu e niciodată nevoie.

Ei sunt niste paraziţi, niste lepădături, sunt cu toţii nebuni de legat.
Ei nu merită să trăiască în lume
Pentru ca tot ce vor e sa fugă din ea.

Poeţii nu sunt buni de nimic. Singurul lor talent e să tulbure ordinea publică
Sa facă dezordine în lucrurile pe care cu migală şi devoţiune oamenii de bine le aranjază cuviincios
Poeţii scurmă prin deşeurile depozitate la marginea pămînturilor locuite.
Le ard ca sa se încalzească şi din cenuşă işi fac amulete
Sunt nişte păgîni
Nişte barbari
Nişte duşi cu sorcova care nu merita să trăiască
In lagărul pe care destoinicii il numesc lume

Ei sunt cel mai adesea creaturi noctambule
Se hrănesc cu raşini, cu praful drumurilor,cu jăratic şi cu fantasme înăbuşite în sînge
Infulecă şi fel de fel de duhuri.

Poeţii sunt greu de ucis
Dar pentru binele colectiv
Există cîteva mijloace prin care pot fi anihilaţi

Nu încercaţi să le amputaţi braţele sau picioarele
Tăierea membrelor îi va face să zboare
Deîndată ce nu mai pot umbla le cresc aripi

Durerea le amplifică puterile

Poeţii nu pot fi ucişi cu pietre
Pentru ca ştiu să facă în aşa fel încat pietrele să se întoarcă spre cel ce le aruncă
Odată spînzuraţi umbrele lor încep să danseze cu umbrele celor vii, luîndu-le minţile
Sîngele poeţilor răstigniţi se prelinge pe asfalt desenînd contururi înfricoşătoare

Poeţii nu pot fi distruşi decît de un arcaş
Care-i loveşte drept în inimă
Arcaşul trebuie să fie de o frumuseţe rară
În aşa fel încat poetul să se îndrepte singur spre moarte

Cu cît ucigaşul e mai frumos cu atat poetul e mai fericit să moara
El ştie că va muri
Căci lumina din ochii arcaşului poate învinge pentru o clipă durerea
Iar durerea e ceea ce îl ţine în viaţă.

Poeţii nu mor nici de frig, nici de foame,nici de boală, nici de bătrîneţe
Mor atunci cînd sunt străpunşi drept în inimă
De cel mai frumos arcaş care trage spre ei cea mai frumoasă sageată din cel mai frumos oraş
Din cea mai frumoasă dintre lumile posibile.


HOW TO KILL THE POET

The poets are never needed.

They are some parasites, some abortions, they are all raving mad.
They don't deserve to live in the world
Because all they want is to run from it.

The poets are good for nothing. Their only talent is to disturb the public order
To make disorder among the things that scrupulously and devotedly the good people decently arrange
The poets scratch among the scraps lodged at the edge of the inhabited earth
They burn them to warm theirselves and of the ashes they make amulets
They are some pagans
Some barbarians
Some lunatics who don't deserve to live
In the camp that the worthy call world

They are often nocturnal creatures
Who feed themselves on resins, on the dust of the roads, on fire and on ghosts braised in blood
They swallow all kinds of ghosts

The poets are hard to kill
But for the public good
There are some means to annihilate them

Don't try to cut their arms or feet
The cut of their members will make them fly
As soon as they can't walk they get wings

The pain amplify their powers

The poets cannot be killed by stones
Because they know to redirect the stones to that who throws them
If they are hunged their shadows begin to dance with the shadows of the living, turning their brains,
The blood of the crucified poets still on the pitch drawing terrifying outlines

The poets cannot be destroied but by an archer who hit them straight in the heart
The archer must be of a rare beauty
So that the poet alone would make his way to the death

More the killer is beautiful, more the poet is happy to die
He knows that he'll die
Because the light in the archer's eyes can vanquis for a moment the pain
And the pain is what keeps him alive

The poets die neither of cold, neither of hunger, neither of disease, neither of old age,
They die when they are pierced straight in the heart
By the most beautiful archer who throws to them the most beautiful arrow from the most beautiful town
From the most beautiful of the possible worlds.