Maria Banuş

BALANŢĂ

În ceasul străveziu al echilibrului,
anatomia mea încordată,
ca într-o planşă de Michelangelo,
ţine-n cumpănă la capătul braţelor
tumoarea şi mărul,
şarpele şi porumbelul.
Eu cînt : Osana !

Ştiu, vine şi ceasul amorf,
cînd braţele cad,
muşchii-ncordaţi devin nişte cîlţi,
mărul se scofîlceşte,
punga de venin se sparge, devine torent,
iar eu, ghemuită pe malul torentului,
maldăr de zdrenţe întunecoase,
ascult marile valuri cum vin.

Dar nu de diluviu mă tem.
După el vin zile şi nopţi,
vin herghelii albe,
vin herghelii negre,
puternice sistole şi diastole bat,
un soare puternic pe cîmpiile ude,
pe buzele groase ale frunzişului,
strigă : Victorie !

Nu de orele negre mă tem,
nu de apele mari,
ci de ceasul flasc, alburiu,
cînd armonia senilă se-apropie,
cu şarpele şi porumbelul la sîn,
împăcaţi,
încălziţi de suflarea stătută, bătrînă ;
cînd principiile-adverse se-ntrepătrund
într-o hidoasă îmbrăţişare.



EQUILIBRIO

All'ora trasparente dell'equilibrio,
la mia anatomia tesa,
come un disegno di Michelangelo,
tiene in equilibrio alla fine delle braccia
il tumore e la mela,
il serpente e la colomba.
Io sto cantando : Osana !

Lo so, viene proprio l'ora amorfa,
quando le braccia cadono,
i muscoli tesi diventano stoppa,
la mela e smunta,
il sacchietto di veleno diventa torrente
ed io, rannichiata sulla riva del torrente,
mucchio di stracci scuri,
ascolto le grandi ondate venire.

Ma non temo il diluvio.
Dopo di esso vengono giorni e notti,
vengono delle mandrie bianche,
vengono delle mandrie nere,
forti sistole e diastole palpitano,
un sole potente sulle pianure umide,
sulle grosse labbra del fogliame,
sta gridando : Vittoria !

Non temo le ore nere,
ne le grandi acque,
ma l'ora flaccida, biancastra,
quando la senile armonia s'avvicina,
con il serpente e la colomba al seno,
riconciliati,
riscaldati dal respiro stagnante, vecchio ;
quando i principii avversi s'intrecciano
in un orrendo abbraccio.



BALANCE

In the transparent hour of equilibrum,
my tense anatomy,
like a drawing by Michelangelo,
keep in balance at the end of my arms
the tumor and the apple,
the snake and the dove.
I am singing : Osana !

I know, the amorphous hour will come
when the arms will fall,
the tense muscles will become oakum,
the aple will wast away,
the bag with venom will break, become torrent,
and I, crouched on the shore of the torrent,
shall listen to the great waves as they come.

But I don't fear the flood.
After it days and nights come,
white herds come,
black herds come,
powerful systoles and diastoles throb,
a mighty sun on the wet plains,
on the thick lips of the foliage,
is shouting : Victory !

Not the black hours I fear,
not the great waters,
but the flaccid, whitish hour,
when the senile harmony is approaching,
with the snake and the pigeon at the brest,
reconciled,
wormed up by the stagnant old breath ;
when the adverse principles are knitted
in a hideous embrace.