RĂTĂCIND CU LUNA
E-aşa frumos să rătăceşti o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simţi, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gînduri fără număr.
Se-ntinde caldarîmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
şi casele-şi răsfaţă larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,
şi-a curs - argint şi miere - prin grădină...
Splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beţie de lumină -
atîtea flori de-acacia pe stradă,
şi ea-i aceea care-n astă seară
îţi face dor de-o vorbă de iubire
şi de-un fermecător odinioară
pierdut în nu ştiu cîte cimitire.
Asemeni unui braţ de fată moartă
e luna ce te duce-aşa, de umăr -
stafie, tu şi ea, din poartă-n poartă,
să numeri gîndurile fără număr.
Opreşte-te, cuprinde-ţi capu-n mîini,
şi, dacă nu se poate altfel, plîngi.
Că luna, luna asta n-o s-o stîngi
decît cu jarul soarelui de mîni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.