Ana Blandiana

OUL

Ţi-aduci aminte cît de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiţi de-a pururi
Făptură singură, deplină
În care universu-ncape
Şi-şi e suficientă sieşi,
Plutind lumină în lumină ?
Ţi-aduci amine cum pluteam
Iubire fără dor de nimeni
Şi, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit şi mut,
Durerea nu se născocise,
Singurătatea era plină,
Cuvîntul nu era născut.
Cine-a greşit şi pînă cînd ?
Oul perfect, tăiat ăn două,
S-a rupt în cer şi în pămînt
Însingurînd deodat-o lume,
Ţi-aduci amine cît de nouă ?
Iar lama străbătu prin mijloc
Reinventîndu-ne pe rînd.
Ţi-aduci aminte despărţirea
Celulelor de ele înseşi
Şi spaima sîngelui voind
Să curgă într-un singur trup ?
Pămîntul se-ntindea prin arbori
Şi cerul se-ncleşta în crengi,
Să nu se vadă, goală, rana
Pe locul căreia s-au rupt.
Ţi-aduci amine ce risipă
De sentimente şi de vorbe,
De animale şi de plante
Curgînd spre-acelaşi ţărm pierdut
Şi aşteptînd sfîrşitul lumii
Din care, poate, se va naşte
Un ou perfect plutind pe ape
În liniştea dintru-nceput.


L'UOVO

Ti ricordi com'era bene
Nell'uovo galleggiando sulle acque
Dove eravam murati per sempre,
Essere solo, pieno,
Nel quale l'universo si comprende,
Sufficiente a se stesso,
Librando,luce nella luce ?
Ti ricordi come volavamo
Amore senza nostalgia
E, specchiando se stesso,
Fonte felice e muta.
Il dolore non era inventato,
La solitudine era intera,
La parola non era nata.
Chi sbaglio e fino quando ?
L'uovo perfetto, tagliato in due,
Si e rotto cielo e terra
Rendendo subito un mondo solo,
ti ricordi quanto nuovo ?
E la lama penetro nel mezzo
Reinventandoci a turno.
Ti ricordi la separazione
Delle cellule da se stesse
E lo spavento del sangue
Volendo scorrere in un solo corpo ?
La terra si spendeva negli alberi
E il cielo si attaccava ai rammi,
Per non vedersi, nuda, la ferita
Che li fece separare.
Ti ricordi quanto spreco
Di sentimenti e di parole,
Di animali e di piante
Scorrendo verso la stessa persa riva
E aspettando il fin del mondo
Da quale, forse, nascera
Un perfetto uovo, galleggiando sulle acque
Nel primordial silenzio.


THE EGG

Do you remember how well
It was in the egg floating on the water
Where we were build up forever,
Lonely, full creatures
In which the universe found room
And was self-sufficient
Floating light in the light ?
Do you remember how we were floating,
Love without missing anybody
And mirroring itself,
A mute and happy spring.
The pain was not invented yet,
The loneliness was full,
The word wasn't born.
Who was wrong and till when ?
The perfect egg cut in two
Has broken into heaven and into earth
Making lonely an entire world,
Do you remember how new ?
And the blade penetrated in the middle
Reinventing us turn by turn.
Do you remember the separation
Of the cells from themselves
And the terror of the blood
Wishing to flow only in one body ?
The earth was streaching among the trees
And the sky was hunging in the branches
Not to see the naked wound
On the place they had broken.
Do you remember what a waste
Of feelings and words,
Of animals and plants,
Flowing to the same land-lost
And waiting for the end of the world
From which, perhaps, will be born
A perfect egg floating on the water
In the silence of the beginning.