Nichita Stănescu

ARS POETICA


Îmi învăţam cuvintele să iubească,
le arătam inima
şi nu mă lăsam pînă cînd silabele lor
nu începeau să bată.


Le arătam arborii
şi pe cele care nu voiau să foşnească
le spînzuram fără milă, de ramuri.


Pînă la urmă cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.


Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
un pod între cornul taurului şi iarbă,
între stelele negre ale luminii şi pămînt,
între tîmpla femeii şi tîmpla bărbatului,
lăsînd cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai repede la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.


ARS POETICA

I was teaching my words to love
I shew them the heart
and I didn't give up until their syllables
began to beat.

I shew them the trees
and those that refused to swish
I hanged without mercy, by the branches.

Finally, the words
had to resemble me
and the world.

Then
I took myself
and stand on the two sides
of the river,
to show them a bridge,
a bridge between the bull horn and the grass,
between the black stars of the light and the earth,
between the man's temple and the woman's temple,
leting the words to run over me,
like racing cars, like electric trains,
only to reach their destination faster,
only to teach them how to carry the world,
from itself,
to itself.