Ion Vinea

DE PROFUNDIS

Plînsul vieţii suie-n fiinţă
ca fîntînile cu jerba sîngelui,
ca tăcerile cu rugăciunile.
Ce veştede-ţi sunt, iubire, mîinile,
cînd s-a dus stolul anilor copleşit,
cînd pe drum zac florile lui stinse.

Să fie ora din urmă
care se presimte, care se vesteşte,
să fie tot ce n-a fost
această împotrivire tîrzie ?

E poate lacrima ta,
e poate restriştea ta,
sau numai învinuirea mută,
sau numai blestemul, sau numai iertarea
pe care mi-o dărui ca-ntr-un bun rămas
cînd pogoară lumina căinţelor,
fără vis, pe apele moarte.



DE PROFUNDIS

Il pianto della vita sale nell'essere,
come le fontane con il mazzo del sangue,
come i silenzi con le preghiere.
Come appassite sono le tue mani, amore,
quando e partito lo stormo degli anni,
quando sul sentiero giacciono i suoi fiori spenti.

Che sia l'ultima ora
che si presente, che si annunzia,
che sia tutto cio che non e stato
questa opposizione tarda ?

E forse la tua lacrima,
e forse il tuo dolore,
oppure solo la muta accusazione,
o la maledizione, o il perdono
che mi dai come in un addio
quando discende la luce dei rimorsi,
senza sogno, sulle morte acque.



DE PROFUNDIS

The weeping of life is mounting in the being
like the fountains with the sheaf of the blood,
like the silences with the prayers.
What withered are, love, your hands,
when the flock of the years is gone,
when on the road are lying its faded flowers.

To be the last hour
which is felt, which is proclaimed,
to be all that weren't,
this last opposition ?

It is maybe your tear,
it is maybe your sorrow,
or just the silent accusation,
or the curse, or the forgiveness,
that you give me as if in a farewell
when the light of the remorses is descending,
dreamless, on the dead waters.