Dinu Flămând

POEM

cu o risipă de gesturi tragice
toată noaptea copacii şi-au smuls crengile

forţele vorbeau în întuneric un dialect de sibile bete
fumurile de coastă
schimbau macazul vînturilor
mierea se otrăvea în faguri

se simţea că lui Dumnezeu nu îi mai era destul că există

oamenii începuseră să înnebunească prin case
iar vulpile să şuiere-n sobe stinse

totdeauna se întîmplă ceva cînd întrebarea este
prea mare pentru răspuns

iar singura vizibilitate a timpului era vîntul
prin ramurile de afară

aducea uneori cu degete de copil
zgomotul rîului
dinspre arini

treceau cu fulgii lor şoptiţi norii
pe chipul adolescentin al mamei

i se dăruise maternitatea
ca din senin ninsoarea

trei portocale palpitau la fereastră
în frigul ntermediar

o nouă inocenţă era posibilă

iar în vreme ce amintirea îşi alăpta uitarea
viaţa continua




POEMA

con un spreco di gesti tragici
tutta la notte gli alberi hanno strappato i loro rami

le forze parlavano nel buio un dialetto di sibille ubirache
i fumi di costa
cambiavano l'interuttore dei venti
il miele s'avvelenava nei favi

si sentiva che a Dio non bastava piu di esistere

la gente cominciava ad impazzire nelle case
e le volpi fischiavano nelle spente stufe

sempre accade qualcosa quando la domanda e
troppo grande per la risposta

e la sola visibilita del tempo era il vento
fra i rami fuori

portava a volte con ditta di bambino
il rumore del fiume
dagli ontani

scivolavano con le loro piume sussurando le nuvole
sul giovane viso della mamma

a lei e stata regalata la maternita
come all'improvviso la nevicata

tre arancie palpitavano alla finestra
nel freddo intermeidare

una nuova innocenza era possibile

e mentre il ricordo allattava la sua dimenticanza
la vita andava avanti



POEM

with a squandering of tragical gestures
all the night the trees torn away their branches

the forces were talking in the dark with a dialect of drunk sibyls
the coast smokes
were turning the points of the winds
the honey was poisoning itself within the combs

it was felt that to God wasn't enough to exist

the people began to get mad in the houses
and the foxes were whistling in the extinguished stoves

always is happening something when the question is
too big for the answer

and the only visibility of the time was the wind
among the outdoors branches

it was bringing sometimes with childish fingers
the rumor of the river
from the alder trees

were passing with their whispering downs the clouds
on my mother's teen face

she was given the motherhood
as suddenly the snowing

three oranges were thrilling at the window
in the intermediary cold

a new innocence was possible

and while the memory was nursing its oblivon
life was going on