Leonida Lari

CĂTRE COPACI ŞI FLORI

Ţi-e trist fără frunte, copacule, întomnatule,

lasă-te spre fructul meu roşu din piept,

spre mine lasă-te, însinguratule,

căci pe nimeni n-aştept.

Mă va părăsi şi pe mine sîngele-odată

neaşteptat de întelegator şi docil,

cînd eu surîde-voi iluminată,

colindată de-un sînge subtil.

Şi ţie, floare, ţi-e trist fără-albine,

Şi ţie, iarbă, ţi-e greu fără furnici,

lăsaţi-vă, rezemaţi-vă toate de mine,

cît mai sunt pe aici.

Lăsaţi-vă, rezemaţi-vă, cînd n-aveţi putere,

eu ştiu ce înseamnă golul acel

de-a nu afla un braţ la durere

să te reazămi de el.

Am să vă apăr cu mine de gerul nămeţilor,

de piatra mult prea grăbitelor ploi,

ci doar trecerea mea către o viaţă a vieţilor

apăraţi-o cu voi.



TO THE TREES AND FLOWERS

You are sad without your forehead autumned tree,
Bend to my red fruit in my chest,
Bend to me, you lonely one,
Because I am not waiting for anyone.

The blood will leave me once too
Unexpectedly understanding and docile,
When I shall smile enlightened,
Walked by a subtle blood.

And you, flower, are sad without bees,
And to you, grass, it is hard without ants,
Let yourselves all lean on me 
As I am still here.

Let yourselves lean when you have no power,
I know what means that gap
Of not finding an arm in sorrow
To lean on it.
I shall defend you with myself against the frost of the snow
Against the hailstone of the hasty rains
But my shifting to a life of lives
Defend with yourselves.