Lucian Blaga

GÎNDURILE UNUI MORT

De mînă-aş prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pămînt?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu, inimă, eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de cînd îmi răsfrîngeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche în orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

Un stînjen doar deasupra mea-i lumina.
Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mîna şi le-aş strînge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pămîntul poate nu mai are flori.

Gîndul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,
sau poate pe pămînt e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele
pe mormînt
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?



I PENSIERI DI UN MORTO

Per la mano prenderei il tempo per toccare
il suo polso raro dei momenti.
Che cosa succedera adesso sulla terra?
Si scorrono le stesse stelle sulla sua fronte in stormi
e dalle mie arnie
volano ancora  sciami verso il bosco?

Tu, cuore, sei tranquilla adesso!
Molto tempo e passato
da quando mi riflettevi nel mio basso petto
un nuovo sole ogni mattina
e un vecchio dolore ogni tramonto?
Un giorno?
Oppure dei secoli?

Soltanto a un po' di terra sopra di me splende la luce .
Fiori con seni di latte premono il mio luto.
Se potessi
io tenderei la mano e li coglierei in un mazzo
per portarli giu da me,
ma
forse la terra non ha piu dei fiori.

Il mio pensiero e l'eternita somigliano
come gemelli.
Qual mondo si affaticasse oggi nelle onde del giorno?
Spesso un sordo chiasso mi fa sussultar.
Che siano i passi svelti della mia donna,
o forse anche lei e morta
da cento o mille anni ormai?

Che siano i piccoli e rumorosi passi suoi,
o forse sulla terra c'e l'autunno
e qualche frutto maturo cade mostoso, pesante,
sulla mia tomba,
staccato da un albero che e cresciuto di me stesso?



THE THOUGHTS OF A DEAD

I would catch the time by hand for touching
its scarce pulse of moments.
What is coming about now on earth?
Do they flow the same stars over its forehead in flocks
and from my beehives
do they fly again bee sworms towards the woods?

You, heart, are quiet now!
Has a very long time passed
since you were reflecting in my short chest
a new sun every morning
and an old suffering every sunset?
A day?
Or maybe cenuries?

A little up over me there is the light
Milk-breasted flowers press my loam.
If I could
I should hold my hand and gather them in a bunch
to bring them down to me,
but
maybe the earth has not flowers anymore.

My thought and the eternity resemble
like twins.
What a world would struggle now in the waves of the day?
Often a dull noise makes me throbing.
Would they be the lively steps of my woman
or is she also dead
for centuries now?

Would they be the little and noisy steps of her,
or on the earth has come the autumn
and some fruits are falling juicy, heavy,
on my grave,
torn down from a tree growing from myself?