Ilarie Voronca

                                                                                                 .

PREUMBLĂRI

Am mers amândoi de-a lungul cheiului trist.

Case mici şi albe voiau din oraşul întunecat

Să fugă ; şi ne-a durut şi pe noi tristeţea zidurilor de internat,

Cum liniştea punea, la porţile oraşului, zăvoare.

În seară, glasul tău a fost un clopoţel înăbuşit.

Mîinile tale le simţeam iar, ca pe-o melodie regăsită.

Ştiam că aceeaşi durere se ascunde după fiecare perdea cernită

Şi că în fiecare casă e-acelaşi sfîrşit.

Apoi, pe firele de melancolie ale lunii,

Plopii au cîntat o serenadă subţire.

Şi îţi aminteşti flautele uliţelor mărginaşe,

Pe care paşii noştri s-au tînguit stins, ca-ntr-o nedesluşită amintire.

Ştii şi acum sonata apelor, în care toată sfîşierea oraşului plângea ;

Şi glasul de clopot cum învăluia ca-n mătase tristeţea zidurilor plecate

... Şi sonata tăcerii...şi luminile tresărind sfios,

Aşa ca nişte note de pian în singurătate.

Îţi aminteşti toate acestea şi te dor.

Revezi copilul aprinzînd surîsul felinarelor mîhnite

Sufletul lui mic zîmbea dureros de-a lungul cheiului,

Şi ca un spin ne sîngera gîndul copilăriei depărtate şi rănite.

Vorbele noastre erau strigăte sugrumate.

Vata mîhnirilor adînc ni le înăbuşea...

... O! Îţi aminteşti ţipătul sfîşietor al trenurilor,

Era toată viaţa oraşului deznădăjduit care ţipa.

Aşa am mers prin oraşul de întuneric.

Cât de tristă serenada plopilor şi a lunii, pînă tîrziu.

Tu ai cîntat cu sufletul meu între buze ca pe-o frunză.

... Şi era atîta melodie tristă...şi-n noi atîta pustiu.

WALKS

We walked togetheralong the sad quay.

Small and white houses wanted to escape

From the dark town ; and the sadness of the walls of the boarding school hurt us too.

How the silence bolted the gates of the town.

In the evening, your voice was a braised bell.

I felt your hands again, as a found melody. 

We knew that the same pain was hiding behind every mourning curtain

And that in every house it is the same end.

Then, on the threads of the melancholy of the moon,

The poplars sang a thin serenade.

And do you remember the flutes of the peripheral lanes

On which our steps faintly wailed, as in an unclear memory.

You yet know the sonata of the waters, in which all the tearing of the town was weeping ;

And the voice of the bell wrapping as in silk the sadness of the inclined walls.

...And the song of the silence...and the lights shyly quivering,

Like some piano souns in the loneliness.

You remember these all and they hurt you.

You see the child lighting up the smile of the sad street lamps,

His little soul painfully was smiling along the quay

And like a thorn was bleeding the thought of our distant and wounded childhood.

Our words were strangled shouts.

The cotton of the sorrows deeply stifled them...

...Oh ! Do you remember the tearing screams of the trains,

It was the entire life of the hopeless little town which was crying out.

So we walked through the town of darkness.

How sad the serenade of the poplars and moon, till late.

You sang with my soul between your lips, as with a leaf.

...And it was such a sad melody...and such a desert inside us.